EPISCOPIA ROMANO-CATOLICĂ DIN TRANSILVANIA DE O MIE DE ANI
Firea maghiarului din Transilvania este rezultatul a secole de transformări. Secretul firii sale a fost subiectul multor discuții. Dacă încercăm o descriere pur geografică, politică sau socială, am ajunge la jumătăți de adevăruri foarte derutante. Pentru o imagine reală este necesară evocarea istoriei milenare a creștinismului din Transilvania: a acelor fărâme din istoria bisericii, care au contribuit de-a lungul secolelor la formarea episcopiei și în cadrul ei la formarea poporului lui Dumnezeu. Dacă am aduna aceste fărâme într-un întreg și le-am privi mai de aproape, în contextul împrejurărilor, am putea afirma că am descoperit, într-o oarecare măsură, firea creștinului maghiar din Transilvania.
Denumirea diecezei și localizarea precisă a centrului ei constituie un subiect foarte discutat de istorici. Dieceza şi-a primit numele de la teritoriu (Transilvania/Ardeal), lucru care diferă de tradiția bisericii latine, fiind mai degrabă o practică bizantină. Pentru alții, situarea sediul episcopului constituie o problemă, dând ocazie multor interpretări. Noi, fără a deține actul constitutiv al Arhidiecezei de Alba Iulia (până în anul 1932 episcopie) emis de regele Ungariei Sfântul István/Ştefan, în conformitate cu documentele din acea perioadă și interpretările unanime ale istoricilor, datăm constituirea Episcopiei Transilvaniei în anul 1009, cu centrul– ținând cont și de cercetările arheologice – la Alba Iulia.
Scaun al înalților demnitari, judecători şi comandanţi militari ai regatului maghiar, Alba Iulia s-a dovedit a fi un centru strategic în alcătuirea societății și bisericii din estul tânărului regat maghiar. Sfântul István, după ce a dizolvat independența conducătorilor locali din Transilvania prin intervenția sa militară din 1002/03, nu a trecut acest teritoriu sub conducerea sa doar din punct de vedere politic, ci și din bisericesc. În Transilvania creștinismul nu mai era necunoscut, ea fiind locuită de-a lungul secolelor fiind de multe popoare migratoare creștine.
În perioada de după întemeierea țării, 952/953 vărul Sfântului István, Zombor Gyula a fost botezat la Constantinopol, și l-a adus cu sine pe episcopul grec Hierotheos, episcop numit al Turciei, cu suita sa. Unii istorici situează scaunul episcopului Hierotheos la Alba Iulia, alții la Sirmium (Mitrovica, Serbia). După o perioadă de evanghelizare de 50 de ani, care a început cu munca misionară a episcopului grec, s-a înființat dieceza de Transilvania, cu centrul Alba Iulia. Aici nu prea se leagă.
Denumirea ”de Transilvania” este specifică acestei dieceze. Episcopii diecezani sunt numiți de cele mai vechi documente ”Episcopus Ultransylvanus” sau ”Transilvaniensis”, din 1187 fiind intitulați Episcopus Transylvanus (episcopi de Transilvania). Unii explică această denumire prin faptul că, dintre cele 10 episcopii pe care regele Ungariei, Sfântul István, plănuia să le înființeze, oraşul Alba Iulia, plănuit a fi centrul episcopiei din Transilvania, se afla în proprietatea vărului său Gyula (Iuliu). Alții presupun că s-ar fi format ca urmare a prezenței unei episcopii misionare de rit grecesc datând din 953. Episcopia întemeiată de Sfântul István fiind, desigur, de rit latin, ar fi păstrat numele episcopiei anterioare, dat după denumirea teritoriului.
Întemeierii episcopiei i-a urmat, inevitabil, construirea catedralei. Deja pe vremea Sf. Ladislau a fost construită, sub îndrumarea sa, prima catedrală, o bazilică cu trei nave. Ca urmare a dezvoltării istorice, la limita dintre sec. XII și XIII a luat avânt construirea bisericilor de piatră în sate, nu doar în centrul Transilvaniei, ci și în Țara Hațegului, pe valea Oltului și în scaunele secuiești. Aceasta este o dovadă că procesul de populare a Transilvaniei s-a finalizat prin sec. XIII și s-a realizat și creștinarea. Prima catedrală, care simboliza demnitatea prezenței episcopului, s-a dovedit a fi prea mică pentru întinderea diecezei, care a crescut din punct de vedere numeric și teritorial. Spre sfârșitul sec. XII, au început construirea unei noi catedrale, cea actuală, care reprezenta cu mai multă demnitate importanța economică și spirituală a episcopiei.
Sfântul rege Ladislau (patronul Transilvaniei) și-a îndreptat atenția nu doar asupra catedralei, ci a înființat și capitlul, care urma să aibă un rol important în viața bisericii și a societății transilvănene. Capitlul de la Alba Iulia a jucat un rol determinant în conducerea treburilor obștești ale întregii regiuni, asigurând secole la rând funcționarea școlilor și asigurând autentificarea documentelor oficiale.
Din punct de vedere organizatoric, în formarea rețelei administrative a diecezei, înființarea protopopiatelor a însemnat un mare pas înainte. În evul mediu cunoaștem 13 protopopiate, ale căror granițe au coincis în mare parte cu teritoriile comitatelor. Protopopiatele cuprindeau în sec. XIV 610 parohii, fără să luăm în calcul parohiile prepoziturii de la Sibiu, decanatului de la Brașov și abației de la Mănăștur (Cluj).
Dieceza s-a extins de la începuturi pe un teritoriu vast, explicația fiind numărul redus al populației din evul mediu, iar după creșterea densității populației din epoca modernă, împărțirea etnică și religioasă. În epoca medievală cele mai populate teritorii din Transilvania au fost zona centrală de pe valea Mureșului ( Alba Iulia și împrejurimile ei) și valea Someșului, unde sunt atestate urme ale creștinismului anterioare episcopiei de rit latin. Dar întregul teritoriul înconjurat de Carpați a fost populat de poporul maghiar creștinat, plin de vitalitate și bucurie de viață.
Societatea și biserica Transilvaniei au fost grav afectate de invazia tătarilor din 1241. După părerea istoricilor, episcopia de Transilvania a pierdut cu această ocazie o cincime din credincioși, dacă nu chiar jumătate. În renașterea bisericii un rol important l-au avut episcopii, dintre care Monoszlói Péter (1270–1307) – care a ocupat scaunul episcopal o perioadă mai îndelungată – și Széchy András (1320–1356). Ei au obținut diverse privilegii, teritorii și alte beneficii de la regii maghiari, pentru episcopie și credincioșii ei. Au obținut până și privilegii pentru hospites, persoanele cu care au fost populate proprietățile devenite pustii ale episcopiei și capitlului (români și nemți), scoțându-i pe aceștia de sub jurisdicția voievodului și a comiţilor. Privilegiile acestea au fost apoi mereu reînnoite.
Prin întemeierea Episcopiei latine Transilvania s-a unit cu Occidentul din punct de vedere bisericesc, economic și social deopotrivă. Iar dezvoltarea spirituală și economică a Europei din epoca medievală nu a rămas fără urmări pentru dieceză. Și, deși este evidentă strădania de a ajunge din urmă pe toate planurile (social, economic, bisericesc), se simte și o permanentă rămânere în urmă. Conducătorii diecezani au avut un rol important în această strângere a rândurilor. Arhiereii au încetățenit în mod constant acel sistem instituțional și acele norme europene, care au ridicat nivelul cultural și civilizația creștin din această regiune. Se poate demonstra că, pe lângă bisericile gotice din orașe, s-au clădit spitale; călugării s-au ocupat și de învăţământ; nu s-a dus lipsă nici de biserici fortificate și ziduri, pentru apărare împotriva atacurilor dușmanilor din exterior; mulți ardeleni plecați în străinătate, odată întorși acasă își foloseau cunoștințele dobândite pe plan spiritual, economic sau cultural în folosul comunităților lor; oamenii erau organizați în diferite structuri religioase și laice, care asigurau unitatea; faptele de milostenie sufletească și trupească erau exercitate în toate comunitățile însemnate.
Episcopii transilvăneni nu erau singuri în organizarea vieții bisericești și în strădaniile lor în plan cultural. Preoți, călugări, și mulți credincioși mireni de la sate și de la orașe li s-au alăturat. Multe persoane capabile și înstărite s-au pus în slujba lor cu multă evlavie și dedicație la nivelul întregii dieceze, ceea ce s-a materializat în construirea și înfrumusețarea multor biserici și mănăstiri. Evul mediu nu a fost adeptul meritelor personale, de aceea documentele și inscripțiile referitoare la sponsori și binefăcători sunt destul de rare. Doar câteva documente, rare, ne dezvăluie ctitori și donatori anonimi. Așa de ex. Putem afla că banul Mykud a donat în 1288 un sat întreg episcopiei de Transilvania „pentru clădirea bisericii Sf. Mihail”, prin aceasta făcând posibilă, după marele tragedii din 1241 şi 1277, reconstruirea catedralei. Donația inimoasă a lui Kemény, fiul lui Mikola de la Kalota, este materializată în minunata mănăstire de pe vremea lui Árpád, de la Gyerőmonostor (Mănăstireni).
De lângă cei puternici nu au lipsit nici cei mai modești. De exemplu, în 1372 Bakányi Péter și soția lui, cetățeni ai Clujului, și-au donat terenul de pe strada Magyar utca a Bisericii Sf. Mihail. Putem privi doar cu admirație însuflețirea și devotamentul care i-a caracterizat pe credincioșii din evul mediu, mai ales în timpul invaziilor turcești. Datorită comunităților mai înstărite, marilor proprietari credincioși, entuziasmului nobililor inimoși de la sate, s-au înălțat numeroase biserici și capele gotice pe tot cuprinsul Transilvaniei, care au fost înzestrate cu numeroase odoare, haine liturgice, orgi și imagini. În sec. XV s-au reconstruit în stil gotic bisericile mai vechi. Multe clădiri de cult au fost împrejmuite cu ziduri, reparațiile întinzându-se până în timpul dinastiei Jagiellonilor.
Dintre ctitorii bisericești se remarcă persoana lui Hunyadi János, a cărui contribuție a dat un nou imbold arhitecturii din Transilvania. Bisericile și mănăstirile franciscane de la Tövis/Teiuș și Csíksomlyó/Șumuleu-Ciuc, bisericile de la Marosszentimre/Sântimbru și Also Orba/Oarba de Jos, precum şi mănăstirea dominicană de la Cluj, pe care fie le-a construit el, fie le-a continuat construirea, sunt mărturii ale râvnei și generozității sale de neegalat. Hunyadi János a acordat cea mai mare atenție catedralei de la Alba Iulia, unde dorea să fie înmormântat. I-a reconstruit sanctuarul în stil gotic și, precum scrie Heltai Gáspár: „a împodobit-o cu o orgă frumoasă, cu icoane frumoase, argintii și aurite, și cu straie liturgice scumpe și însemnate”.
Concomitent au apărut la Alba Iulia prelaţi de formaţie renascentistă, însemnaţi patroni ai culturii. Geréb László, apoi în special episcopul Várday Ferenc, sunt printre cei mai importanţi. Cel din urmă nu a fost doar un mecena mărinimos al catedralei (ridicând o capelă în cinstea Sf. Ana), dar și primul mare colecționar de artă din Transilvania. Protopopul și canonicul de Telegd/Tileagd, Lászai János, a construit o superbă capelă în stil renascentist pentru cinstirea celor răposați.
Tinerii din Transilvania, dornici să învețe, au mers, în funcție de posibilități, la facultăți din străinătate – s-au „peregrinat” – ( chiar dacă uneori „au dat doar o raită”, neterminându-și studiile), folosind relațiile stabilite acolo pentru îmbunătățirea propriei stări, dar și în folosul întregii societăți de acasă.
Desigur, dezvoltarea culturală era posibilă doar printr-o împletire a vieții sociale cu cea bisericească, singura cale posibilă şi eficientă în acea vreme. Conviețuirea societății și bisericii, pe lângă toate efectele dăunătoare (de exemplu zeciuiala, răscumpărarea dijmei, și toate complicațiile din jurul acesteia) a oferit mai multe avantaje populaţiei transilvănene. S-a format o structură socială și economică, care asigura un trai decent oamenilor de aici. Această afirmație este întărită și de faptul că Ardealul atrăgea străinii, populația înconjurătoare care trăia în incertitudine. Grupurile colonizate în mod organizat, sau chiar și emigranții ocazionali, și-au găsit patria în Transilvania de-a lungul secolelor.
Poporul regiunii, unitar ca religie, a fost capabil să integreze elita poporului imigrator-atât social, cât și din punct de vedere religios. Putem afirma, că spre sfârșitul evului mediu, populaţia creștină din Transilvania se ridica la nivelul spiritual și cultural al lumii occidentale. În orașe funcționau școli și spitale. Credincioșii erau fideli bisericii lor. Creștinii mai înstăriți făceau donații testamentare mănăstirilor, bisericilor și capelelor. Vestitorii noilor ideologii se bucurau de liberă trecere. Se puteau face înțeleși în latină - limba de circulație europeană de atunci - teologii germani și italieni puteau organiza dispute religioase, găsind aici comunități care îi înțelegeau.
Odată cu căderea Regatului maghiar, prin constrângerea Imperiului otoman, Transilvania a devenit stat independent. În noul principat s-a instaurat o nouă situație, atât din punct de vedere social cât și religios. Această metamorfoză a regiunii a oferit un teren propice răspândirii Reformei pornite de la Wittenberg. Ideile lui Luther s-au încetățenit întâi în mijlocul sașilor, și prin intermediul predicatorilor sași au ajuns la populația maghiară, mai întâi în orașele cu populație mixtă (mai cu seamă în Cluj, după moartea protopopului Enyedi Adorján). La început debutul social-politic al reformei a fost domolit de acțiunile autoritare ale călugărului paulin Gheorghe Martinuzzi (Fráter György). Dar și el a cedat, după moartea episcopului transilvănean Statileo János (1542), când regina Izabella, deținătoarea a celei mai înalte demnități din casa regală maghiară, a decis, din motive politice și financiare, să nu mai permită ocuparea scaunului episcopal. Palatul episcopal, domeniile și toate veniturile – în ciuda opoziției marelui prepozit Medgyesi Székely Ferenc – au intrat mai întâi în posesia căpitanului Serédi Gáspár (comisarul regelui Ferdinánd I.), apoi au trecut în posesia reginei Izabella, și a fiului ei, János Zsigmond, forțați să părăsească Buda.
Astfel a început decăderea bisericii catolice transilvănene. Creștinii catolici nu au putut avea episcop timp de 160 de ani în Transilvania, pentru ca să nu ceară - ca urmaș legal îndreptățit - retribuirea clădirilor și domeniilor episcopale de la vistierie.
Pentru scurt timp (1551–1556), când Transilvania a ajuns sub domnia regelui Ferdinánd, catolicii au primit un episcop, în persoana lui Bornemissza Pál (1553–1556), care însă a trebuit să părăsească țara în 1556. Anul 1556 a fost anul tragic al episcopiei: prin hotărâre a Dietei au fost naționalizate bunurile episcopiei, capitlul, conventul de la Mănăștur Cluj, mănăstirile călugărești, și alte bunuri ale parohiilor, și ca venituri publice, au fost încredințate reginei Izabella și fiului ei János Zsigmond. Prin aceasta decizie fatală a fost distrusă instituția diecezei de Transilvania.
Rezistența catolică a fost înlăturată de putere prin diverse metode. După zece ani, în 1566 Stările, preponderent protestante, au exclus preoții catolici din țară: ”s-a decis în unanimitate, ca persoanele aparținând acelor biserici care sunt fidele științelor papei și țin morțiș la căpătuiala omenească, și nu vor să se convertească din acestea, să fie alungate de peste tot din domeniile maiestății sale.” Această lege tendențioasă a sporit ”fărâmițarea” catolicilor, mai exact a contribuit la ruptura reformei care pornise așa de unitar.
Despre mult-amintita libertate religioasă din Transilvania, putem spune următoarele: Transilvania a arătat o toleranță neobișnuită în acea perioadă față de diferitele confesiuni. Dieta de la Turda din 1563 s-a ocupat cu soluționarea tensiunilor comunitare cauzate de confesionalism. Hotărârile dietale au permis ca acolo unde conviețuiesc membrii a două confesiuni, fiecare să poată decide liber cărei confesiuni vrea să aparțină. Conviețuirea confesiunilor și preoților s-a rezolvat permițând ambelor confesiuni folosirea pe rând a bisericii. Această decizie împăciuitoare servea, desigur, intereselor expansioniste ale Reformei și nu asigura nicidecum drepturile catolicilor, care vroiau să rămână statornici în credința strămoșilor lor. Astfel catolicii, rămași fără preoți din 1556, și-au pierdut capacitatea de a-și trăi credința.
Legile privitoare la confesiune, redactate între 1568–1571, sunt considerate documentele fundamentale ale libertății religioase din Transilvania. Ele acordă o oarecare toleranță și libertate religioasă în principatul eterogen din punct de vedere etnic și politic, dar aceste legi de fapt au favorizat definitivarea Reformei. Un rol important au jucat în acest proces acele transformări social-economice care s-au realizat în paralel cu cristalizarea principatului. Autoritatea princiară din Transilvania s-a bazat pe faptul că nu a permis pe teritoriul său concurență feudală și bisericească. (Iar averea vistieriei era averea confiscată de la Episcopia de Alba Iulia și de la Episcopia de Oradea.)
Astfel, Stările din Transilvania erau mult mai aservite puterii decât cele din Ungaria Habsburgilor. Au votat cu supunere acele legi care au ridicat la rang statutar noile confesiuni protestante.
Mai întâi (în 1557) au fost acceptaţi evanghelicii, apoi (în 1564) reformații, iar în 1571 - constituind o excepție în Europa - unitarienii; până în 1638 au fost toleraţi și sabatarienii. Din 1622 și au fost acceptaţi/toleraţi baptiștii și , desigur, ortodocşii (ei nu au câștigat o deplină legalitate dar s-au bucurat de o autonomie bisericească interioară - alegându-și singuri episcopii). Deci diviziunea religioasă a favorizat tendința principelui de a rămâne fără opoziție, ca să poată lua mai uşor deciziile în probleme de ordin religios.
De asemenea nu se poate vorbi nici de instituționalizarea celor patru confesiuni recepte. Confesiunile sunt enumerate prima oară - într-o cu totul altă conjunctură istorică - în cadrul ședinței dietale din aprilie 1595 de la Alba Iulia. Deci toleranța religioasă din Transilvania a fost o temă veșnică - și, putem spune, nesoluționată -, un subiect de dispută rămas deschis pentru istoricii bisericii. Dar putem afirma cu certitudine că libertatea religioasă din Transilvania s-a referit cel mai puțin la catolici. Ei erau liberi doar cu numele, apărând pe lista confesiunilor acceptate, dar în realitate erau paralizați ca instituție (în lipsa episcopilor, preoților, ordinelor călugărești) și în exercitarea religiei lor.
În dieceza rămasă fără episcop au avut rol important iezuiții, începând din anul 1579, apoi franciscanii observanți, din 1630. Se împlinea o veche dorință a principelui transilvănean Báthori István, devenit și rege al Poloniei, când a putut trimite iezuiții în Transilvania. Protestanții au fost nevoiți să accepte ordinul orientat spre educaţie al iezuiților, pentru că Transilvania ducea o lipsă acută în acea vreme de dascăli calificați. Primele reşedinţe ale iezuiților au fost în abația de la Mănăștur Cluj și la curtea principelui de la Alba Iulia. Călugării dedicați vocației lor, pe lângă învățătură s-au oferit și pentru munca pastorală. „Poporul a mers în număr mare la biserică și cu lacrimi în ochi au mulțumit lui Dumnezeu, că pot vedea și auzi din nou preoți catolici” - citim în raportul lui Szántó István. Și enoriașii altor confesiuni participau cu interes la ritualurile lor spectaculoase și pline de conținut. În urma slujirii lor conștiincioase, rândurile catolicilor au sporit numeric și spiritual.
Iezuiții „neascultători”, neținând cont de interdicțiile dietei, i-au păstorit pe catolicii rămași orfani (prin predică, misiune, exerciții spirituale, administrarea sacramentelor), redându-le puterea și identitatea. Rezultatele muncii lor de zece ani au atras gelozia și invidia protestanţilor. Stările din Transilvania, după moartea lui Báthori István, au încercat să-i izgonească pe iezuiți. În 1558, în adunarea Dietei de la Mediaș, au pus condiţia izgonirii iezuiţilor pentru a-l declara major pe Báthory Zsigmond şi a-i da astfel dreptul la tron. Călugării, expulzați prin lege, au părăsit țara pentru scurt timp, revenind după trei ani, în pofida interdicției.
Dieta din 1595 de la Alba Iulia a anulat hotărârea de la Mediaș și a permis reîntoarcerea iezuiților la Mănăștur, Cluj și Alba Iulia. Misiunea lor din Transilvania, deși legalizată, s-a dovedit a fi efemeră. Principele Bocskai István a interzis în mod arbitrar activitatea iezuiților (1606), interdicție pe care Dieta convocată de Rákóczi Zsigmond la Cluj (1607) - neținând cont de protestul de nobilimii catolice - a întărit-o astfel: „niciodată acel ordin călugăresc să nu vină în Transilvania, și nimeni să nu poată ține asemenea ordin pe proprietatea lui sau în casa lui”. Expulzarea nu a însemnat însă plecarea lor definitivă. Mulți au rămas, în straie de preoți diecezani, sau sub o identitate falsă. În sec. XVII un număr de 120 de iezuiți desfăşura muncă de apostolat pe teritoriul principatului.
Bethlen Gábor le-a ușurat situația, dându-le voie să deschidă școli în mai multe locuri (de ex. în Mănăștur). Viața lor a rămas însă într-un permanent pericol. De aceea se și mutau foarte des.
În acea perioadă a apărut în cărțile iezuite zicala: „iezuiții trebuie să fie pregătiți să meargă oriunde, chiar și în Transilvania”.
Nobilimea ardeleană, după ce au renunțat la protejarea iezuiților, au încercat să soluționeze criza de preoți cerând franciscani din provincia bosniacă, pe care i-au angajat în primul rând în particular, ca preoți de curte, înțelegând predicile lor în limba latină. Franciscanii bosniaci, conduși de Szalinai István s-au stabilit în 1632 la Mikháza/Călugăreni sub protecția lui Tholdalaghy Mihály († 1642), solul Porții, comisar de Sóvárad/Sărățeni. Szalinai avea împuternicire pentru activitatea sa de la Congregația de Propaganda Fide.
Dispunea, în acelaşi timp, de o scrisoare de protecţie, primită în 1632 de la principele Rákóczi György I. Avându-l ca translator pe Damokos Kázmér a înfiinţat în 1640 Garda Franciscană din Transilvania și între anii 1641–53 a vizitat dieceza în calitate de vicar al principelui. Tot el a organizat și instituția de licențiatură.
Din rândul vicarilor s-a evidențiat și franciscanul Damokos Kázmér (1668–1677). Cu numire de vicar și titlu episcopal, ținut în secret față de principe, a activat ca episcop de Transilvania. Vicarii franciscani încercau să valideze hotărârile tridentine, faţă de care preoții secui, căsătoriţi, aveau reţineri. Din rândurile franciscanilor transilvăneni s-a evidențiat Kájoni János (1630–1687), care a înființat o tipografie la Șumuleu Ciuc (1676), editând cărți religioase și didactice. Culegerea de cântece catolice Cantionale Catholicum, care a ajuns la patru ediții (1676, 1719, 1805, 1806), a fost folosită secole la rând pe tot cuprinsul Transilvaniei la Liturghii, cântecele ei fiind și azi cunoscute, şi formând o parte însemnată a cărții de cântece catolice actuale (Dicsérjétek az Urat, 1993, 2007).
Spre sfârşitul domniei principelui Apafi Mihály (1632–1690) a avut loc o schimbare politică, care a adus cu sine îmbunătățirea soartei catolicilor din Transilvania.
În pragul acestei noi epoci călugării activau mai organizat, evidențiindu-se mai ales în organizarea şi dezvoltarea învăţământului. De la mijlocul secolului a funcționat la Șumuleu Ciuc o școală înființată și condusă de franciscani. În ultimele zile ale principatului, la Trei Scaune a luat ființă una din cele mai renumite școli ale Transilvaniei, înființată de preotul paroh Nagy Mózes († 1709) și condusă de călugării minoriți de la Esztelnek, care a fost apoi continuată de școala din Kanta (Târgu Secuiesc). Școala din Kanta a devenit cunoscută foarte repede în toată Transilvania, elevii ei fiind în general fiii secuilor de rând, ca de pildă preotul minorit Kelemen Didák de la Aiud.
Din 1690 Transilvania devine o provincie cu Guvern independent, ca parte a Imperiului Habsburgic. Viața juridică și cea religioasă a fost reglementată de Diploma Leopoldină din 1691, eliberată de împăratul Leopold I. Această schimbare de regim a fost favorabilă catolicismului. Fideli tradițiilor, dar și din interes pentru Imperiu, împăraţii Habsburgi, de confesiune catolică, au favorizat biserica catolică. În timpul domniei lor a început restaurarea diecezei, bineînțeles în conformitate cu obiceiurile timpului, excluzând convertirile forțate și expulzarea celor de alte confesiuni.
În munca de restaurare, pe lângă preoții diecezani, un rol important l-au avut în decursul secolului al XVIII-lea iezuiții și franciscanii. Unul dintre cele mai semnificative evenimente al istoriei diecezane a fost întoarcerea episcopului la Alba Iulia, în 1716. Din acest moment viața diecezei a luat o cale normală. Episcopii din această perioadă pot fi numiți fideli și Bisericii și regelui. Așa puteau face cel mai mult pentru dieceză. Activitatea lor religioasă era însă mult îngreunată de rolul lor din viața publică (erau consilieri secreți ai împăratului, consilieri guvernamentali și supervizori la școli). De serviciile lor a ținut cont în mod special Maria Terezia.
Pe vremea domniei acestei împărătese biserica catolică din Transilvania s-a consolidat. Maria Terezia vorbea despre pacea interconfesională, dar în secret îndemna Guberniul de la Sibiu să excludă necatolicii din serviciile publice, favorizându-i pe catolici. La început a retras și legile formulate în Approbatae Constitutiones (1744), care ofensau catolicii. A pus accent pe metoda convertirii, oferind avantaje celor ce treceau la catolicism. Împărăteasa era foarte darnică, a folosit dobânzile din banii fundației ei (434 000 forinți) pentru reconstruirea bisericilor și parohiilor în întreaga dieceză. Din veniturile iezuiților din Portugalia și, din veniturile ordinelor din Transilvania (în total 410 494 forinți), a înființat o fundație de studii care să asigure funcționarea școlilor catolice. Aceasta a încredințat-o în 1767 Comisiei Catolice al Guberniului Transilvan, care tocmai luase ființă.
Episcopul de Transilvania Sztojka Zsigmond Antal a întregit sistemul școlar catolic prin înființarea în 1753 a celei mai importante instituții diecezane, Seminarul Teologic. Biserica catolică – pășind în sec. XIX – nu era doar sprijinită de curte, dar era și la cheremul iozefiniștilor, constituind „distracția” lor. De aici se înțelege, că problemele sociale, economice și etnice, tensiunile acumulate de-a lungul secolelor în 1848 nu s-au manifestat doar față de casa domnitoare, ci a fost atacată și Biserica Catolică, favorizată de Stat.
Într-o societate împărțită – în care se conturau bazele naționalismului de-a lungul secolului – în timpul revoluției, a epocii Bach și a dualismului, biserica catolică a trebuit să se regăsească. În această „regăsire” au ajutat-o prestigioșii episcopi, preoții, călugării și credincioșii deopotrivă. Episcopul revoluției, Kovács Miklós, dând dovadă de echilibru și prezență de spirit, episcopul epocii Bach, Haynald Lajos, cu vastele sale cunoștințe și patriotismul său, precum cei doi episcopi de mare calibru ai dualismului: Fogarasy Mihály, cu atitudinea lui de luptător neobosit pentru cauza bisericii și Lönhárt Ferenc, episcop realist și de un mare simț pedagogic – au fost buni păstori, fiind în acelaşi timp buni îndrumători spirituali și preocupați de cultură (mai ales de învăţământ).
Libertinismul epocii dualiste nu a avut o influență favorabilă asupra bisericii, asupra preoților și credincioșilor ei. Caracterul creștin al societății a slăbit. Oamenii nu se mai simţeau atraşi de profunzimea spiritului și sufletului. Oamenii bogați și iluminați repetau lozincile prosperității, și întreaga societate - precum zicea episcopul Márton Áron – „plutea binedispusă pe apa societății lipsită de adâncime... Indiferența religioasă, și spiritul îngâmfat și anti bisericesc a înrobit sufletele”.
„Masiva înaintare” a învățământului de stat a atacat sistemul școlar confesional. Au aruncat năvoadele mai ales asupra școlilor de la orașe, dar nu au neglijat nici instituțiile din comunitățile secuiești, pur-catolice. Amăgindu-i cu avantaje materiale, au determinat comunitățile bisericești care conduceau școlile să ceară ele însele naționalizarea.
Biserica a constatat neputincioasă că rolul ei de până atunci devenea treptat inutil pentru societate, fiind marginalizată. Îi erau încă tolerate serviciile culturale și sociale, dar li se puneau bețe în roate în mod vizibil instituțiilor bisericești (școlilor confesionale, spitalelor, caselor de copii, caselor de bătrâni, etc.), îngreunându-le funcționarea.
Funcționarea acestor instituții și plata salariaților lor a devenit o mare povară pentru comunitățile catolice. Preoții din secuime și profesorii de religie erau plătiți în natură (în cereale), ceea ce în timpul încetățenirii devenea pentru secui un „impozit dublu”. Reglementarea sistemului de impozitare putea fi rezolvat doar de stat, prin dreptul de răscumpărare al impozitului, așa cum se practica pe teritoriul sașilor. Acest „gest” însă nu era aplicat și la comunităților secuiești.
Dieceza, care se confrunta cu sărăcia, a avut la începutul secolului un episcop „foarte bogat”, Contele Mailáth Gusztav Károly, care cu spiritul apostolic, altruismul și dărnicia lui a stat ca un gardian în fruntea diecezei. A ajuns de tânăr în scaunul episcopal de Alba Iulia. Atunci nu bănuia nimeni că vor avea loc schimbări atât de mari în viața diecezei de Transilvania, cum nu avuseră loc de-a lungul istoriei ei de o mie de ani. Episcopatul de 40 de ani a lui Mailáth a coincis cu decăderea credincioșilor lui în rândul minorităților și cu lupta grea pentru drepturile lor. Arhiereul a făcut tot ce i-a stat în putință în acele împrejurări politice și sociale, pentru ca credincioșii lui să-și poată exercita credința în libertate. Blândețea și temperamentul lui dezarmant a avut o influență mare și asupra oamenilor de stat, miniștrilor, oficialităților locale, și chiar și asupra împăratului Ferdinand, educat în spirit catolic. A devenit totul pentru toți. Nu se preocupa doar de conducerea internă a bisericii, ci și de nevoile sociale ale poporului și credincioșilor lui. Zelul muncii lui apostolice a favorizat reînnoirea ”de după furtună”. Lui i se datorează renașterea spiritului catolic și a educației catolice. A înființat ziare, a susținut mișcări religioase, a folosit fiecare ocazie să prezinte diecezei lui, preoților și tineretului reprezentanții de rang național ai spiritului public și spiritualității catolice. Pe lângă renovarea vechilor școli a înființat noi instituții educaționale, a format o nouă generaţie de pedagogi, a educat preoți pentru tineret, a adus zel, conținut și avânt în viața preoțească.
Sub conducerea sa, în timpul celor două războaie mondiale, enoriașii diecezei de Alba Iulia – în pofida tuturor discriminărilor – și-au recăpătat conștiința de sine, s-a întărit sentimentul lor de unitate și fidelitate față de biserică, atașamentul față de școală și de celelalte instituții bisericești, crescând și spiritul lor de abnegație.
Anul 1938 a adus mari schimbări în viața internă a diecezei, mai cu seamă în vârful ierarhiei. Papa Pius al XI-lea a acceptat retragerea episcopului Mailáth G. Károly, care se lupta de ani de zile cu boala, și la 28 mai 1938 a încredințat conducerea diecezei lui Vorbuchner Adolf, fostul episcop auxiliar, care a murit însă la 10 septembrie. Din punct de vedere al istoriei diecezei noastre a fost providențial faptul că, cu zece zile înainte de moartea sa, l-a numit pe preotul clujean Márton Áron canonic și protopop de Cluj-Dăbâca (21 august 1938). Prin acest gest, a atras atenția Sfântului Scaun asupra lui Márton Áron. Îndrăznim să afirmăm că scurtul său episcopat a pregătit drumul: fără Vorbuchner nu este sigur că Márton Áron devenea episcop.
Sfântul Scaun a acționat la patru zile după moartea lui Vorbuchner: la 14 septembrie 1938 Márton Áron a fost numit administrator apostolic al diecezei de Alba Iulia.
Această promptitudine a Romei a liniștit sufletele. Preoții și credincioșii prevedeau în această numire pregătirea lui Márton Áron ca viitor episcop, ceea ce s-a și întâmplat, fiind numit episcop în acelaşi an, 1938, de Crăciun.
Márton Áron a ajuns la conducerea diecezei în cel mai greu moment. Dar chibzuința, promptitudinea sa, și personalitatea sa foarte populară și umană, a devenit un pilon de susținere pentru poporul său, care-și pierduse echilibrul (până în 1980). Erau vremuri grele, când preoții în munca lor și-au schimbat deviza: de la a construi la a supraviețui. Și totuși, în pofida tuturor constrângerilor, în această perioadă de prigoană religioasă, putem vorbi despre o renaștere. Credincioșii, devotați preoților și credinței lor, copiii și tinerii care mergeau la orele de religie în parohii, oamenii care căutau și găseau alinare în biserici, stăruința în pofida grelelor încercări și fidelitatea față de biserică ne amintesc de comportamentul primilor creștini. Suntem mândri azi, când ne amintim de martirii și mărturisitorii care nu au acceptat compromisurile.
Dușmanii bisericii știau foarte bine ce urmări poate avea ”bătaia păstorilor” (Mt 26, 31), dar în planurile lor mârșave au uitat de Providență. Nu au procedat cu atâta batjocură și duritate cu nici o altă confesiune din România, cum au procedat cu biserica catolică. Și-au dezlănțuit atacurile după un plan diabolic. Întâi cu promisiuni, apoi cu principii democratice frumos ambalate, iar când vedeau că nu-și ating scopul, să supună clericii catolici (decât în mică măsură), au decurs la violență. Au urmat amenințările, pedepsele ilegale, deportările și lipsirea de libertate. Mulți au ajuns în închisorile comuniste din fidelitate față de biserică (din 293 de preoți din Transilvania 130, neținând cont de călugări, călugărițe și de credincioși), mulți murind acolo. Ca să amintim pe câțiva dintre martirii noștri: Macalik Győző, episcop sfințit în secret; Sándor Imre, mare prepozit, administratorul bisericii din vestul Transilvaniei; Boga Alajos vicar episcopal; Boros Fortunát provincial franciscan; Gajdátsy Béla rectorul Seminarului teologic etc., toți sfârșind în condiții inumane în închisorile de la Sighetul-Marmației, Aiud sau Jilava.
Episcopul mărturisitor Márton Áron și-a ales ca episcop auxiliar (în 1971) pe preotul care împlinea 100 de ani în anul Mileniului, care timp de 13 ani a suferit într-o mină de plumb, pe dr. Jakab Antal. Jakab Antal, când i-a urmat în scaunul episcopal a continuat lupta, conducând dieceza până în 1990.
Între 1948–1990, în perioada comunistă, biserica catolică nu a apărut pe lista celor 14 confesiuni admise de stat, era doar o biserică tolerată, supusă primejdiilor dizolvării.
Márton Áron și ceilalți colegi de episcopat nu au fost dispuși să redacteze un statut aşa cum le cerea statul. Proiectul lor de statut nu a fost acceptat și confirmat pentru că cerea păstrarea independenței bisericii. Biserica catolică din România a ajuns în afara legii, fiind doar biserică tolerată, dar pe lângă toate greutățile suferite (mai ales nesiguranța existenței), a avut marele avantaj că nu a făcut compromisuri, iar preoțimea – în condițiile date – se putea ocupa cu conșiinciozitate de păstorirea sufletelor.
În „așa zisa incertitudine” preoții și credincioșii „rămași singuri” se lăsau mai mult în grija Providenței Divine, după cum spunea episcopul Márton Áron: „Nesiguranța generală din zilele noastre ne-a convins că suntem singuri, și în afara propriei noastre puteri ne putem încrede doar în Dumnezeu.”
Și să recunoaștem că ne-am încrezut în El! Bisericile noastre au fost mai pline în duminici și zilele de sărbătoare, erau rânduri nesfârşite în fața scaunelor de spovadă, miruirea și hirotonirea preoților mișcau mase de oameni, familiile noastre erau cuprinse de spiritul creștin; într-un cuvânt: credința era mai tare decât în anii democrației care a apărut pe neașteptate. Secretul de a fi transilvănean este deci:
– multele încercări au conferit oamenilor mai multă fraternitate, devenind mai deschiși și mai uniți;
– apartenența religioasă au format creștini fideli bisericilor lor, care își cunosc și își apără valorile;
– din a „rămâne singuri” a rezultat pentru omul transilvănean o mai mare încredere față de Dumnezeu;
Ca o caracterizare a trecutului milenar al diecezei de Alba Iulia şi, în același timp, în conformitate cu mottoul jubiliar al sărbătorii de 1000 de ani de existenţă al Episcopiei de Alba-Iulia, din Sfânta Scriptură, mărturisim: „Cu Cristos...o mie de ani!” (Apoc 20,6)
Marton József
tradus de Veres Stelian