2025.03.05
Să mergem împreună în speranţă
Iubiţi fraţi şi surori,
Cu semnul penitenţial al cenuşii pe cap începem pelerinajul anual al sfântului Post Mare, în credinţă şi în speranţă. Biserica, mamă şi învăţătoare, ne invită să ne pregătim inimile şi să ne deschidem la harul lui Dumnezeu pentru a putea celebra cu mare bucurie triumful pascal al lui Cristos, Domnul, asupra păcatului şi asupra morţii, după cum exclama Sfântul Paul: “Moartea a fost înghiţită de victorie. Unde este, moarte, victoria ta? Unde este, moarte, ghimpele tău?” (1Cor 15,54-55). De fapt, Isus Cristos, mort şi înviat, este centrul credinţei noastre şi este garantul speranţei noastre în marea promisiune a Tatălui, realizată deja în el, Fiul său iubit: viaţa veşnică (cf. In 10,28; 17,3)[1].
În acest Post Mare, îmbogăţit de harul Anului Jubiliar, doresc să vă ofer câteva reflecţii asupra a ce înseamnă a merge împreună în speranţă şi să descoperim apelurile la convertire pe care milostivirea lui Dumnezeu ni le adresează tuturor, ca persoane şi comunităţi.
Înainte de toate, a merge. Motoul Jubileului “Pelerini ai speranţei” ne face să ne gândim la călătoria lungă a poporului lui Israel spre ţara promisă, relatată în cartea Exodului: drumul dificil de la sclavie la libertate, voit şi condus de Domnul, care iubeşte pe poporul său şi îi este fidel mereu. Şi nu putem să amintim exodul biblic fără a ne gândi la atâţia fraţi şi surori care astăzi fug de situaţii de mizerie şi de violenţă şi merg în căutarea unei vieţi mai bune pentru ei şi pentru cei dragi ai lor. Aici apare o primă chemare la convertire, pentru că toţi suntem pelerini în viaţă, dar fiecare se poate întreba: Cum mă las interpelat de această condiţie? Sunt cu adevărat pe cale sau mai degrabă paralizat, static, cu frica şi lipsa de speranţă, sau aciuat în zona mea de comoditate? Caut parcursuri de eliberare de situaţiile de păcat şi de lipsă de demnitate? Ar fi un exerciţiu bun de Postul Mare să ne confruntăm cu realitatea concretă a vreunui migrant sau pelerin şi să lăsăm ca să ne implice, în aşa fel încât să descoperim ce anume ne cere Dumnezeu pentru a fi călători mai buni spre casa Tatălui. Aceasta este o bună “examinare” pentru călător.
În al doilea rând, să facem această călătorie împreună. A merge împreună, a fi sinodali, aceasta este vocaţia Bisericii[2]. Creştinii sunt chemaţi să parcurgă drumul împreună, niciodată ca nişte călători solitari. Duhul Sfânt ne determină să ieşim din noi înşine pentru a merge spre Dumnezeu şi spre fraţi, şi să nu ne închidem niciodată în noi înşine[3]. A merge împreună înseamnă a fi ţesători de unitate, începând de la demnitatea comună de fii ai lui Dumnezeu (cf. Gal 3,26-28); înseamnă a înainta umăr la umăr, fără a călca în picioare sau a asupri pe celălalt, fără a păstra invidie sau ipocrizie, fără a lăsa ca vreun să rămână în urmă sau să se simtă exclus. Să mergem în aceeaşi direcţie, spre aceeaşi destinaţie, ascultându-ne unii pe alţii cu iubire şi răbdare.
În acest Post Mare, Dumnezeu ne cere să verificăm dacă în viaţa noastră, în familiile noastre, în locurile în care lucrăm, în comunităţile parohiale sau călugăreşti, suntem capabili să mergem cu ceilalţi, să ascultăm, să învingem ispita de a ne baricada în autoreferenţialitatea noastră şi de a ne îngriji numai de nevoile noastre. Să ne întrebăm în faţa Domnului dacă suntem în măsură să lucrăm împreună ca episcopi, preoţi, consacraţi şi laici, în slujba Împărăţiei lui Dumnezeu; dacă avem o atitudine de primire, cu gesturi concrete, faţă de cei care se apropie de noi şi de cei care sunt departe; dacă facem ca persoanele să se simtă parte a comunităţii sau dacă le ţinem la margini[4]. Acesta este un al doilea apel: convertirea la sinodalitate.
În al treilea rând, să parcurgem acest drum împreună în speranţa unei promisiuni. Speranţa care nu înşeală (cf. Rom 5,5), mesaj central al Jubileului[5], să fie pentru noi orizontul drumului din Postul Mare spre victoria pascală. Aşa cum ne-a învăţat Papa Benedict al XVI-lea în enciclica Spe salvi, “fiinţa umană are nevoie de iubirea necondiţionată. Are nevoie de acea certitudine care îl face să spună: «Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru» (Rom 8,38-39)”[6]. Isus, iubirea noastră şi speranţa noastră, a înviat[7] şi trăieşte şi domneşte glorios. Moartea a fost transformată în victorie şi aici se află credinţa şi marea speranţă a creştinilor: în învierea lui Cristos!
Iată a treia chemare la convertire: cea a speranţei, a încrederii în Dumnezeu şi în marea sa promisiune, viaţa veşnică. Trebuie să ne întrebăm: Am în mine convingerea că Dumnezeu iartă păcatele mele? Sau mă comport ca şi cum aş putea să mă mântuiesc de unul singur? Aspir la mântuire şi invoc ajutorul lui Dumnezeu pentru a o primi? Trăiesc concret speranţa care mă ajută să citesc evenimentele istoriei şi mă determină la angajare pentru dreptate, la fraternitate, la îngrijirea casei comune, făcând în aşa fel încât nimeni să nu fie lăsat în urmă?
Surorilor şi fraţilor, graţie iubirii lui Dumnezeu în Isus Cristos, suntem păziţi în speranţa care nu înşeală (cf. Rom 5,5). Speranţa este “ancora sufletului”, sigură şi trainică[8]. În ea Biserica se roagă pentru ca “toţi oamenii să fie mântuiţi” (1Tim 2,4) şi aşteaptă să fie în gloria cerului unită cu Cristos, mirele său. Aşa se exprima Sfânta Tereza a lui Isus: “Speră, suflete al meu, speră. Tu nu cunoşti ziua şi nici ora. Veghează cu grijă, totul trece într-o suflare, deşi nerăbdarea ta poate face nesigur ceea ce este sigur, şi lung un timp foarte scurt” (Exclamaţii ale sufletului către Dumnezeu, 15, 3)[9].
Fecioara Maria, Mama Speranţei, să mijlocească pentru noi şi să ne însoţească pe drumul Postului Mare.
Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 6 februarie 2025, comemorarea sfinţilor Paul Miki şi însoţitorii, martiri.
Franciscus
Note:
[1] Cf. Scrisoarea enciclică Dilexit nos (24 octombrie 2024), 220.
[2] Cf. Omilia la Liturghia pentru canonizarea fericiţilor Giovanni Battista Scalabrini şi Artemide Zatti, 9 octombrie 2022.
[3] Cf. ibid.
[4] Cf. ibid.
[5] Cf. Bula Spes non confundit, 1.
[6] Scrisoarea enciclică Spe salvi (30 noiembrie 2007), 26.
[7] Cf. Secvenţa din Duminica Paştelui.
[8] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1820.
[9] Ivi, 1821.