2025.07.17
Dragi Frați și Surori!
Jubileul pe care îl sărbătorim acum ne ajută să ne dăm seama că speranța este o sursă constantă de bucurie, indiferent de vârsta noastră. Atunci când această speranță a fost, de asemenea, temperată de foc pe parcursul unei vieți lungi, ea se dovedește o sursă de fericire profundă.
Sfânta Scriptură prezintă diferite cazuri de bărbați și femei înaintați în vârstă pe care Domnul îi implică în planurile sale de mântuire. Să ne gândim la Abraham și Sara: deja bătrâni, ei rămân nedumeriți în fața cuvântului lui Dumnezeu, care le promite un fiu. Imposibilitatea de a genera părea că a închis privirea lor de speranță în ceea ce privește viitorul.
Reacția lui Zaharia la vestea nașterii lui Ioan Botezătorul nu a fost diferită: „Prin ce voi cunoaște aceasta? Eu sunt bătrân, iar soția mea este înaintată în vârstă” (Lc 1:18). Bătrânețea, sterilitatea și declinul fizic au blocat aparent orice speranță de viață și fertilitate în acești bărbați și femei. Întrebarea pe care Nicodim i-a adresat-o lui Isus atunci când
Învățătorul i-a vorbit despre „nașterea din nou” pare, de asemenea, pur retorică: „Cum poate să se nască un om când este bătrân? Oare poate să intre din nou în sânul mamei sale şi să se nască?”(Ioan 3:4). Totuși, ori de câte ori credem că lucrurile nu se pot schimba, Domnul ne surprinde cu un act de putere salvatoare.
Bătrânii ca semne ale speranței
În Biblie, Dumnezeu își arată în mod repetat grija providențială apelând la oameni aflați la o vârstă înaintată. Acesta a fost cazul nu numai cu Abraham, Sara, Zaharia și Elisabeta, ci și cu Moise, care a fost chemat să elibereze poporul său când avea deja optzeci de ani (cf. Ex 7:7). Dumnezeu ne învață astfel că, în ochii săi, bătrânețea este o perioadă de binecuvântare și de har și că bătrânii sunt, pentru el, primii martori ai speranței. Sfântul Augustin se întreabă: „Ce înțelegem prin bătrânețe?”. El ne spune că Dumnezeu însuși răspunde la întrebare: „Lasă ca puterea ta să slăbească, pentru ca puterea mea să rămână în tine și să poți spune împreună cu apostolul: «Când sunt slab, atunci sunt puternic»” (Super Ps. 70,11).
Numărul tot mai mare de persoane vârstnice este un semn al timpurilor pe care suntem chemați să îl discernem, pentru a interpreta corect acest moment istoric.
Viața Bisericii și a lumii poate fi înțeles doar în lumina trecerii generațiilor.
Interacțiunea cu vârstnicii ne ajută să înțelegem că viața este mai mult decât momentul prezent și că nu ar trebui irosită în întâlniri superficiale și relații efemere. În schimb, viața ne îndreaptă constant spre viitor. În cartea Genezei, găsim episodul emoționant al binecuvântării date de bătrânul Iacob nepoților săi, fiii lui Iosif; cuvintele sale sunt un îndemn de a privi spre viitor cu speranță, ca spre momentul în care promisiunile lui Dumnezeu se vor împlini (cf. Gen 48:8-20). Dacă este adevărat că slăbiciunea bătrânilor are nevoie de puterea tinerilor, este la fel de adevărat că lipsa de experiență a tinerilor are nevoie de mărturia bătrânilor pentru a construi viitorul cu înțelepciune. Cât de des bunicii noștri au fost pentru noi exemple de credință și devotament, virtute civică și angajament social, memorie și perseverență în mijlocul încercărilor! Moștenirea prețioasă pe care ne-au transmis-o cu speranță și iubire va fi întotdeauna o sursă de recunoștință și o chemare la perseverență.
Semne de speranță pentru persoanele în vârstă
Încă din timpurile biblice, Jubileul a fost înțeles ca un moment de eliberare. Sclavii au fost eliberați, datoriile au fost iertate și terenurile au fost restituite proprietarilor lor inițiali. Jubileul era un moment în care ordinea socială voită de Dumnezeu era restaurată, iar inegalitățile și nedreptățile acumulate de-a lungul anilor erau remediate. Isus a evocat aceste momente de eliberare atunci când, în sinagoga din Nazaret, a
proclamat vestea cea bună pentru săraci, vederea pentru orbi și libertatea pentru prizonieri și oprimați (cf. Lc 4:16-21).
Privind la persoanele în vârstă în spiritul eliberăii oferite de Jubileu, suntem chemați să le ajutăm să trăiască eliberarea, în special de singurătate și abandon. Acest an este un moment potrivit pentru a face acest lucru. Fidelitatea lui Dumnezeu față de promisiunile sale ne învață că există o binecuvântare în bătrânețe, o bucurie evanghelică autentică care ne inspiră să spargem barierele indiferenței în care se găsesc adesea închiși cei în vârstă. Societățile noastre, peste tot în lume, se obișnuiesc prea mult să marginalizeze și să uite de această parte importantă și îmbucurătoare a vieții lor.
Având în vedere această situație, este necesară o schimbare de ritm care să se vadă ușor într-o asumare a responsabilității din partea întregii Biserici. Fiecare parohie, asociație și grup eclezial este chemat să devină protagonistul unei „revoluții” a recunoștinței și a grijii, care să se concretizeze prin vizite regulate la persoanele în vârstă, prin crearea unor rețele de sprijin și de rugăciune pentru ei și împreună cu ei, prin crearea unor relații care să le redea speranța și demnitatea celor care se simt uitați. Speranța creștină ne îndeamnă întotdeauna să fim mai îndrăzneți, să ne gândim la lucruri mari, să nu fim mulțumiți cu starea actuală a lucrurilor. În acest caz, ea ne îndeamnă să lucrăm pentru o schimbare care poate restabili stima și afecțiunea la care au dreptul persoanele în vârstă.
Acesta este motivul pentru care Papa Francisc a dorit ca Ziua Mondială a Bunicilor și Persoanelor Vârstnice să fie celebrată în primul rând printr-un efort de a căuta persoanele în vârstă care trăiesc singure. Din acest motiv, cei care nu pot veni în pelerinaj la Roma în acest An Sfânt pot „obține Indulgența jubiliară dacă vizitează, pentru un timp adecvat, bătrânii care sunt singuri... făcând, într-un fel, un pelerinaj la Cristos prezent în persoana lor” (cf. Mt 25,34-36) (PENITENCIARUL APOSTOLIC, Norme pentru acordarea Indulgenței jubiliare, III). Vizitarea unei persoane în vârstă este un mod de a-l întâlni pe Isus, care ne eliberează de indiferență și singurătate.
Ca persoane în vârstă, putem spera
Cartea lui Sirah îi numește binecuvântați pe cei care nu și-au pierdut speranța (cf. 14:2). Poate că, mai ales dacă viața noastră este lungă, putem fi tentați să nu privim spre viitor, ci spre trecut. Cu toate acestea, așa cum a scris Papa Francisc în timpul ultimei sale spitalizări, „trupurile noastre sunt slabe, dar chiar și așa, nimic nu ne poate împiedica să iubim, să ne rugăm, să ne dăruim, să fim acolo unii pentru alții, în credință, ca semne strălucitoare ale speranței” (Angelus, 16 martie 2025). Noi posedăm o libertate pe care nicio dificultate nu ne-o poate răpi: este libertatea de a iubi și de a ne ruga. Oricine, întotdeauna, poate iubi și se poate ruga.
Afecțiunea noastră pentru cei dragi - pentru soția sau soțul cu care ne-am petrecut atât de mult timp din viață, pentru copiii noștri, pentru nepoții noștri care ne înseninează zilele - nu dispare atunci când puterea noastră scade. Într-adevăr, propria lor afecțiune ne revigorează adesea energia și ne aduce speranță și confort.
Aceste semne ale iubirii vii, care își au rădăcinile în Dumnezeu însuși, ne dau curaj și ne amintesc că „dacă omul nostru din afară se distruge, cel interior se înnoiește din zi în zi” (2 Cor 4,16). Mai ales pe măsură ce îmbătrânim, să mergem înainte cu încredere în Domnul. Să ne reînnoim în fiecare zi prin întâlnirea noastră cu El în rugăciune și în Sfânta Liturghie. Să transmitem cu dragoste mai departe credința pe care am trăit-o atâția ani, în familiile noastre și în întâlnirea noastră zilnică cu ceilalți. Să-l lăudăm mereu pe Dumnezeu pentru bunătatea sa, să cultivăm unitatea cu cei dragi, să ne deschidem inimile față de cei care sunt departe și, în special, față de toți cei aflați în nevoie. În acest fel, vom fi semne de speranță, indiferent de vârsta noastră.
De la Vatican, 26 iunie 2025